liniste. si bine.

Linistea sufleteasca vine cu siguranta din lucruri mici: o melodie frumoasa, o carte buna care te pune pe ganduri, o raza de soare care apare in viata ta atunci cand ai mai multa nevoie, o floare primita atunci cand te astepti mai putin, ceva bun atunci cand ai manca ceva si nu stii ce, un prieten vechi pe care nu l-ai mai vazut de mult. Sunt atatea lucruri care ne fac viata mai frumoasa...
De la un timp incoace imi las viata sa curga frumos, in armonie cu natura si fara sa ii impun nimic: nici un ritm, nici o bariera. Accept tot ceea ce este natural cu seninatate. Uneori, oamenii ma intreaba ce mai fac si le raspund frumos ca sunt bine si iubesc, adica sunt Iubire. E greu de inteles si ne ia timp ca sa realizam ca iubirea exista in noi, nu avem nevoie de artificii ca sa o simtim, nici de alte persoane. Iubirea e stare de bine orice s-ar intampla.
Acum vreo doua saptamani ma intreba Raluca daca sunt indragostita. I-am zambit si i-am spus ca da, de viata.
Totul se inampla cu un scop si astazi stiu si simt intr-un fel ca viata m-a adus in Bruxelles ca sa o cunosc pe Ralu. Gandim la fel, respiram la fel, iubim la fel, avem atat de multe lucruri in comun incat prietenia cu ea nu ma face decat sa cred ca exista un Dumnezeu acolo sus care are grija de noi si de planurile noastre de viitor, chiar si de cele inca negandite, neimaginate. Atunci cand avem inima deschisa nu ne ies in cale decat oameni buni, oameni blanzi si iubitori. Ceilalti sunt doar trecatori.
Astazi, Ralu, iti multumesc ca existi si ca alaturi de tine am mai descoperit o parte din Omul care sunt, din Omul care esti. Ceea ce urmeaza nu poate fi decat mai bine, mai frumos si exact cum spuneam si ieri fiecare etapa a vietii trebuie vazuta asa cum este, adica trecatoare.
Trebuie doar sa credem.

o minune pe zi si un zambet la fiecare minut

In fiecare zi se intampla lucruri frumoase. In fiecare zi se intampla minuni.
Nu stiu cu ce sa incep, pentru ca mi s-a intamplat o chestie aproape magica acum cateva zile...ma taraiam cu un ditamai bagajul pe la metrou - adica abia coborasem cateva trepte - cand, din senin, apare un domn langa mine, imi ia geanta uriasa pe umar si ma intreaba in ce directie vreau sa ma duc. Eu tot insistam ca e grea, el zburda cu ea de parca era un fulg. E greu de descris ce-am simtit in momentul acela.
Era parca rupt din alta lume, parea un om fara varsta...avea o cipilica pe cap, niste haine parca trecute de vreme si o privire de inger la propriu, i se citea bunatatea in ochi. In timp ce coboram scarile, se auzea metroul. Asa ca am fugit amandoi pe scari, mi-a lasat bagajul in metrou si a plecat zambind inapoi spre iesire, dupa ce i-am multumit de vreo cateva ori. E inutil sa spun ca aveam un zambet tamp si ca mi-a luat ceva timp pana sa ma dezmeticesc, aveam un sentiment de bine si multumeam cerului ca inca mai sunt Oameni pe pamant. Cert este faptul ca nu as putea sa il mai recunosc acum, caci nu m-a marcat el in sine, cat sentimentul pe care mi l-a dat si aparenta lui angelica, venita parca dintr-un loc demult apus.