Ce ar trebui sa fie normal, a devenit o utopie pentru mine, un vis: sa pot sa zic intr-o zi - cand m-am saturat poate de alergat prin tari straine - uite, azi ma intorc acasa la mine: stiu ca-mi pot gasi un job, societatea e decenta, prietenii sunt toti acolo si pana la urma de ce nu?
E foarte trist si frustrant ce se intampla, acasa e acasa doar in vacanta. Cam asta a fost de fapt in ultimii sase ani. E trist pe de o parte, frumos pe de alta. Nu ma plang, tocmai pentru ca aici am alte optiuni, alta viziune, "se intampla lucruri" cum ar zice cineva - dar as vrea totusi sa am posibilitatea de a alege.
Acum ceva timp vorbeam cu un prieten si ne imaginam cum ar fi daca toata lumea pe care o stim noi plecata sa se poata intoarce la Brasov, in conditii decente. Eram amandoi foarte entuziasti si ne gandeam cat ar fi de frumos! Adica sa ai familia aproape si pe pe toti prietenii dragi, sa ai o stabilitate, sa nu mai fie viata o goana prin lume, sa-ti poti permite sa pleci in vacante de vreo doua ori pe an, sa poti sa faci iesiri la munte in week-end...toate lucrurile astea normale care pentru noi erau un vis. Din care ne-am trezit in secunda in care ne-am dat seama ca tot ce ne lega era un laptop si ca ne desparteau vreo 7000 de km: el in Colorado, eu la Bruxelles, iubita lui la Brasov.
Ah, si à propos de asta, am citit mai devreme un articol pe blogul lui Catalin legat de aceeasi problema: "Abandon, sacrificiu si viitor".
Trist, dar adevarat.
Si sunt curioasa sincer, daca voi - cei plecati de acasa - nu aveti uneori sentimentul asta...sau sunt doar eu "defecta".
