Si ce ne facem?

Ok, zilele astea mi-am dat seama ca sunt intr-un moment al vietii destul de dubios. Nimic grav. Ascultati doar povestea. Pana nu demult eram in Licenta, viata frumoasa, traiam ziua de maine ca si cand ar fi fost ultima, imi petreceam timpul visand, oftand, iubind cu pasiune. Astazi Master. Primul an de master, care o sa se termine in cateva luni. Ok, memoriu, proiecte bla bla. But what's next? Ok, anul doi de master, care presimt ca o sa treaca si mai repede decat anul asta. Si dupa aia? In afara de faptul ca absolut toata lumea ma intreaba ce urmeaza sa fac, absolut toata lumea, incep sa ma intreb si eu. Raspunsul e totusi simplu si-mi vine in minte instantaneu: habar n-am. Daca ma intrebai acum cativa ani ce vreau sa ma fac cand sunt mare, in nici un caz nu-mi imaginam ca o sa fiu in Franta, ca o sa am iubit gabonez si ca o sa fie soare mai mult de 300 de zile pe an! Asta sunt eu. Exista cam doua tipuri de oameni de varsta mea, maxim trei. Cei care au stiut dintotdeauna ce urmeaza sa faca, din motive genetico-familialo I don't know...de exemplu, "tata e medic, o sa fiu si eu medic", ceea ce e super ok, daca devine pasiune cu timpul, daca nu, nasol. Semi-rebelii, care, chiar daca "tata e doctor", ei nu! Au facut exact pe dos, s-au apucat de trei facultati si n-au terminat-o pe niciuna, si acum sunt renegati de familie si vecini. Si mai sunt oamenii ca mine, care n-au avut nici in clin, nici in maneca cu pasiunea parintilor. (la mine respectiv, tot ce inseamna domeniu' stiintific, mama economist pana in panzele albe, expert contabil tot ce va puteti imagina, tata inginer servind o tara intreaga pe vremea comunistilor si aducand pasiunea in sanul familiei, singurul dulap de el din camera e plin de suruburi, piulite, magneti si alte chestii de care ma loveam mereu cand eram mica si nu prea intelegeam care e treaba). Evident, impreuna cu fratele mai mare, am luat-o pe caile literare, el la sectia de engleza cu cateva generatii inaintea mea, eu la franceza. Acelasi liceu, acelasi troleu, vorba aia! Noi suntem adevaratii rebeli, ne-am ales singuri soarta si ne-o asumam! Norocul nostru cel mai mare e ca parintii nu ne-am zis o singura data "fa-te economist" sau "fa-te inginer", de parca as putea eu sa ma fac singura, cand am fugit o viata intrega de tot ce inseamna matematica, fizica, chimie si alte poezii. Nu s-au lipit domne' de mine! Eu am vrut sa fiu spirit artistic, boem! Si uite unde am ajuns, sa nu stiu ce-o sa fac intr-un an jumate. Da' ce ziceti voi ca exista destinul? In care eu cred asa intr-un fel sau altul. Adica ce m-o fi adus el aici pe mine, la 3000km departare de casa? Ca sa-mi arate marea mediterana? Pai nu, ca puteam sa vin in vizita! Ca sa-l cunosc pe Firmin? Pai puteam sa cunosc eu si pe altcineva si nu muream! Ce-o fi? O fi ceva pus deoparte pentru mine si inca nu se arata? Pai mai bine ca nu se arata, stai asa sa termin si eu cu scoala asta, ca sa vad ceva mai clar lucrurile! In alta ordine de idei, nu stiu ce urmeaza. Eu am mers mereu pe principiul ca oricat de multe planuri ti-ai face in viata, un singur moment poate sa ti-o schimbe la 180°. (era sa zic 360° da' macar atata matematica stiu si eu ! a naibii auto-ironie!). Asta nu inseamna sa nu facem nimic si sa asteptam momentul ala. In sensul asta nu merge. Destinul trebuie fortat din cand in cand, dar nu prea tare, ca vorba aia "ai grija ce-ti doresti ca s-ar putea sa ti se intample!" :)