Vreau sa fie clar de la inceput: nu judec pe nimeni, nici nu pun intrebari. Caut insa raspunsuri la unele care exista deja, pentru ca realitatea m-a lovit puternic week-end-ul trecut.
Ca sa incep cu inceputul...Ralu - impreuna cu Evita (alias Eef) au avut ideea sa lanseze prima editie "Let's do it, Belgium!". Pentru ca e o proiect misto la care am participat si eu anul trecut in Romania, m-am gandit sa ma alatur pe cat posibil pe partea de comunicare. Asa i-am cunoscut si pe cei de la "Serve the city": o asociatie care exista deja de aproape 7 ani si care ne vor fi alaturi pe 22 septmebrie la Let's do it ! Sambata trecuta ne-au propus sa fim voluntari la un centru pentru copii - cel putin asa intelesesem noi: ca vom merge la un centru sa ne jucam si sa coloram cu ei. Toate bune si frumoase, dupa sedinta de dimineata cu echipa "let's do it" ne-am dus la sediu servethecity, ne-am luat tricourile si gata! Eram pregatiti sa ne jucam cu copiii.
Insa realitatea ne-a lovit tare de tot pana sa apucam sa spunem ceva. Ajunsi la locul faptei, am intrat intr-o cladire imensa - un fost hotel prin care alergau copii nespalati, se plimbau dealeri de droguri si isi duceau traiul familii numeroase inghesuite in foste camere de hotel. Nu pot sa descriu atmosfera de acolo, peretii murdari, hainele puse la uscat pe coridoare, paturi atarante pe post de pereti despartitori, mirosul intepator care dainuia pe toate culoarele, prin toate ungherele pe unde ne-am perindat noi in cautarea copiilor care voiau sa se joace...pasnic, sa coloreze cu noi.
Asa am sperat de fapt, sa intalnim copii dornici de atentie, de interactiune. Insa majoritatea - in general baietii - erau agresivi, tipau, nu ascultau de nimeni, dadeau cu picioarele in usi fara motiv - clipe in care stomacul mi se facea mic mic si-mi venea aproape sa plang de ciuda si de mila. Una dintre fetele din echipa mi-a spus ca ea merge de mai bine de un an in vizita la ei si ca asta e viata lor: legea junglei - cel mai puternic suprvietuieste.
Am stat acolo aproape doua ore - si mi s-a parut ca au fost doua zile. Mi-era greu - aproape imposibil sa comunic cu ei: ba erau inchisi in ei si nu vorbeau deloc, ba tipau in continuu, fara motiv si nu aveai cum sa te faci auzit. Cu cat ii rugai mai mult sa faca liniste, cu atat tipau mai tare, parca dinadins. Stiam ca veneau din familii cu probleme, multi din afara granitelor, dar in acelasi timp ma gandeam fara oprire ca trebuie sa existe o solutie si pentru ei: tine totusi de educatie, de minimul care noua ne-a fost oferit neconditionat, inca de la inceput. Am incercat sa vorbim cu una dintre mame, dar nu vorbea nici franceza, nici engleza.
Trist, dar adevarat: copii fara modele, copii fara limite, fara autoritate - obligati sa traiasca intr-o jungla in inima Bruxelles-ului, in inima Europei. Pe de o parte ei, pe de alta functionari europeni cu salarii de mii de euro. Repet: nu judec pe nimeni, dar trebuie sa gasim solutii. Ce am vazut eu week-end-ul asta nu e decat o mica parte, o piesa din puzzle. Si doare. Tare de tot.
Vorbim mult, ne place sa facem rapoarte din spatele birourilor luxoase si a Ipad-urilor de ultima generatie - dar ce facem cu Realitatea? Cu copiii astia care peste 10-15 ani o sa fie delicventii de care o sa ne fie frica pe strada?
Mergem pe strada linistiti, dar habar n-avem ce se ascunde in spatele zidurilor care ne inconjoara...
