Brasovul imi place pentru ca e orasul meu de suflet, nu e altul ca el, am cele mai multe amintiri si daca ma apuc sa scriu despre el pot ramane aici toata noaptea. Montpellier e un fel de alter-ego al Brasovului, e oraselul meu de ceva timp: e frumos si curat, plin de studenti, deci de oameni tineri, e soare mai tot timpul anului...e o placere sa traiesti aici!
Milano...la Milano am fost week-end-ul trecut. A fost o decizie de minut, nu regret decat un lucru: ca a trebuie sa plec singura. Am plecat vineri devreme, dar cum zborul a fost cu escala la Paris, am ajuns in Milano abia pe la 14-15; seara trebuia sa intram in direct cu ProTv-ul, dar nu despre asta vreau sa vorbesc (pentru ca deja stie toata lumea ce si cum...).
Am cunoscut oameni noi si asta imi face mereu placere, pentru ca de fiecare data invat cate ceva, sunt lectii de viata. Am cunoscut o persoana cu care am simtit inca de la inceput o conexiune; nu o sa spun despre cine e vorba, pentru ca nu vreau sa creez nici un fel de controversa. Si oricum, si asta e irelevant. A fost o seara incarcata de emotii, de oboseala, iar cand am ajuns in camera de hotel ma simteam atat de ciudat...poate si din cauza ca sunt obisnuita sa ma astepte mereu cineva acasa...mi-am dat seama ca in astfel de situatii telefonul nu face minuni: nu te tine in brate, nu-ti sopteste noapte buna...asa ca am inceput sa plang fara sa vreau...am sunat-o pe mama. Ea reuseste mereu sa ma faca sa vad partea buna a lucrurilor, mi-a spus ca e important sa stiu sa profit de liniste, de calm...asa am si facut, am adormit zen dupa vreo cateva minute. Sambata am iesit sa vizitez putin, dar ploua...seara trebuia sa iau cina cu L., asa ca a venit si m-a luat de la hotel si am stat la povesti pana tarziu, dupa care ne-am mai plimbat, chiar daca ploua...Seara, Milano e mult mai linistit. Mi-a placut mai mult, pentru ca mizeria care se vede in timpul zilei, seara dispare ca prin magie. Magia noptii, probabil.
In seara aceea n-am mai plans. Am adormit citind si gandindu-ma ca de obicei la o mie de lucruri din trecut, prezent si viitor...
A doua zi, cobor sa iau micul dejun. Destul de devreme. Am timp destul sa beau doua cafele cu lapte ca sa fiu in forma toata ziua: urma sa ajung la Montpellier abia seara. Intre timp apare un domn, singur si el, care se aseaza la o masa alaturata. Zic domn, dar avea in jur de 30 de ani, poate nici atat. Ma tinteste cu privirea, lucru pe care, personal, nu il suport. Nu stiu de ce. Mi se pare lipsa de respect, dar am observat ca italienii sunt experti in asta. Cand sa plec, vine dupa mine: scena aia penibila din fata ascensorului...incepe sa imi vorbeasca in italiana, ma fac ca nu inteleg, ii raspund in franceza. Coboara inaintea mea vorbind inca, usile se inchid, liniste. Ajung in camera, strang ultimele lucruri care mai erau aruncate prin camera, termin de facut bagajul, ma mai asez putin in pat. Ma gandesc rapid la scena din lift, rad singura, am tentatia sa stereotipez iar italienii, pe care, nu neaparat ca nu ii suport (ar fi o dovada de ignoranta sa fac o asemenea afirmatie), dar sa zicem ca au un stil care nu e deloc pe gustul meu. Dupa vreo doua ore cobor la receptie, eram gata de plecare. Cand, ce sa vad? Italianul, asezat pe un fotoliu, asteptand. Ce? Poate trenul vietii...Ma fac ca nu il vad. Imi comand un taxi: patru minute, cred ca cele mai lungi patru minute din viata mea, asteptam cu nerabdare sa plec. Ma duc in hol, in fata intrarii. Apare si el. Imi spune ca iese sa fumeze...n-am nici o replica...nici nu as putea avea, doar o privire indiferenta. Taxiul apare si el: cand sa urc in masina aud un "Ciao" scurt. Ploua. El fuma in fata hotelului si ma privea, in jurul lui erau aburi, arata ca din alta lume. Ploua si mai tare. Aproape ca nu se mai vede nimic pe geam. Usa taxiului se inchide si pornim...spre lumea mea. Cand revad scena pare rupta dintr-un film, al carui final trebuia poate sa fie altul. Eu am insa finalul meu :)
Seara am ajuns "acasa", la Montpellier, in oraselul meu de suflet: ne leaga mai mult decat oricand un rasarit vazut la plecare si un apus la intoarcere...Aici ma asteptau o imbratisare, un sarut desprinse dintr-un film: al nostru...mi-a fost dor!
3 comentarii:
Foarte frumos descrisa calatoria ta :) De fiecare data cand iti citesc blogul imi imaginez ca locuiesti intr-un orasel magic, micut si romantic. Se vede frumoasa tare viata ta de aici de la mine.
Cu ocazia asta iti confirm ca sunt in SUA si eu :D am venit repede repejor dupa Nico :) Te pup
Criss: ar trebui sa vii odata sa iti fac cunostinta cu oraselul meu :) Tu ce faci acolo? tot cu scoala ? :)) Oricum, super tare! Poate va fac o surpriza :) pup
Nu sunt la scoala deocamdata. Singura varianta sa ajung aici a fost sa vin sa muncesc. Sper ca in curand sa pot sa ma apuc si de scoala :)
Mi-ar face palcere sa vin si asteptam si surpiza :D pup
Trimiteți un comentariu