Blank

Astazi am multumit. Si multumesc in fiecare zi pentru ceea ce am - ca un monolog, seara, inainte de culcare. Tu stii deja, dar voiam sa stie si ceilalti. Si am satisfactia sufleteasca ca ai mei toti, cei dragi, sunt bine si ma bucur ca vad soarele in fiecare zi (Doamne, ce bucurie! si ce lucru mic si normal pare), ma bucur cand vin prieteni sa ma vada, imi place cand usa mea e mereu deschisa, asa ne-am obisnuit si acasa, la parinti, sa fie casa mereu plina si vesela.
Pana sa incep fraza asta, am avut un moment de blank absolut, adica totul s-a oprit in jur, n-am mai putut sa scriu nimic, nici sa gandesc, nici sa vad clar. Ce s-o fi intamplat, nu stiu. Mi-a venit in minte o persoana, am vazut intr-o fractiune de secunda camera mea de la Brasov, cu toate lumanarile si scoicile adunate din toata lumea, lumina difuza de la veioza in forma de piatra si oglinda pe care am facut un desen abstract intr-un moment de ... nu-i pot spune nebunie, nici alienare, mai mult dorinta de exprimare artistica, si toate lucrurile alea mici si aparent fara nici un fel de noima, care pentru mine, fiecare in parte, are o semnificatie, si bagajul aruncat intr-un colt undeva, parca uitat de vreme acolo, stiind ca urma sa vina si ziua de duminica, care parea asa departe la un moment dat. Toate astea, intr-o fractiune de secunda. Si cineva imi spune ca asa se intampla inaintea unui moment puternic, iti vezi viata intr-o clipa. Dar ce moment intens? Ca doar eu n-am avut nici accident de masina, nici n-am cazut de la etajul 13, nici nu m-a aruncat cineva in fata vreunui tren! Ce s-a intamplat de m-am deconectat complet de la realitate ? De parca cineva m-a luat frumos din pat, de unde sunt acum, de sub patura si m-a aruncat intr-un mare gol pe care cu totii il numim Timp si a ales exact momentul acela, inceputul de septembrie, duminica aceea...