Sunt un copil...

...cand rad, cand plang, mai ales cand iubesc.
Schimbarea de care povesteam acum cateva zile a prins contur, a prins o forma noua: am dat oraselul meu de suflet - Montpellier - pe Bruxelles. Si nu mi-a fost usor...
Si fara sa vreau, nici macar de tristete, ci mai mult de dorul pe care il simteam deja dinainte sa plec, am plans in ultimele zile cat nu am plans in ultimii ani la un loc. Am varsat lacrimi in timp ce-mi faceam bagajul, in timp ce spuneam la revedere prietenilor dragi, am plans cu Alina, amandoua - ca doi copii - in fata usii, in fata despartirii, ne-am promis ca o sa ne revedem curand si eu atunci cand promit ceva, ma tin de cuvant orice ar fi, am plans cand ma plimbam pe strada si revedeam locuri care pentru mine de cativa ani buni erau un fel de "acasa", am plans in bratele lui minute in sir, pentru ca stiam ca putea fi ultima oara cand ne vedeam atat de apropiati, am plans cand am citit suferinta sincera din ochii lui, am plans - pentru ca altceva nu mai puteam face oricum. Am plans si la gara, vazand cum las in urma peronul pe care venisem si plecasem de atatea ori...si pe el cu capul plecat, cand alte dati fugea dupa tren razand si facundu-mi cu mana. Am plans cand am citit scrisoarea de la Alina o data ajunsa la Bruxelles, asa cum ii promisesem, si-mi dau seama ce prietenie frumoasa am legat in astia doi ani si cat de rar gasim prieteni adevarati...Plang si acum. De dor - de tot ce am lasat in urma, acolo, in oraselul meu de suflet. Si am un nod in gat. Nu sunt deloc trista. Pe fundal am aceeasi muzica buna, mai devreme am ras cu mama si cu Mitza la telefon si stiu, dincolo de toate, ca ma asteapta o noua viata, o noua lume. Frumoasa.
Si dupa toate astea, si-n ciuda faptului ca am fost mai mereu departe de ai mei, de prietenii de acasa si de oamenii dragi din viata mea, n-am invatat inca cum sa fac sa nu-mi mai fie dor...si asta doare cel mai tare.