Nu mai e un secret pentru nimeni ca prietenul meu negru...nici macar pentru tata (alias Jean Claude :)), pe care incercam sa il feresc de treaba asta sau sa il pacalesc. Nu stiu de ce. Adica nu l-as minti niciodata voit, cum nu as face-o cu nimeni, mai ales in astfel de situatii, dar pe el de fapt nu il minteam. Il protejam pur si simplu intr-un fel al meu, evitam adevarul. Punct. Si nu pentru ca voiam, ci pentru ca instinctul ma obliga. A descoperit la un moment dat si nu mare mi-a fost surpriza cand am aflat ca avea si unele prejudecati cu privire la culoarea, care pe moment i se parea mai mult amaruie decat dulce. Si nici nu m-am mirat. Adica traim intr-o tarisoara atat de putreda, incat diversitatea e un cuvant cu care multi nu sunt obisnuiti. Suntem mai romani decat romanii si nu reusim sa vedem dincolo de lungul nasului rasist. La mine oricum problema nu se mai pune asa, cum sa ii explic cuiva ca atunci cand iubesti de vreo doi ani de zile, nu prea mai vezi culoarea? Nici forma ochilor care te privesc cu incredere si bucurie inainte sa adormi, nici a nasului rotund pe care iti place sa il mangai uneori, nici marimea buzelor care saruta atat de suav si de priceput, nici parul carliontat cu care te joci din cand in cand, nici perfectiunea unui trup de zeu?
Recunosc ca sunt momente in care imi pun o mie de intrebari legate de viitor, de frontierele care se impun fortuit si poate exact asta ma impiedica uneori sa il iubesc fara limite, gandurile astea mici si mechine, mi-e ciudat pe mine ca pot fi atat de ignoranta, dar nimic nu trece pe lumea asta fara sa fie justificat.
Pana una alta, se uita la mine cu ochii unui copil piedut si ma intreaba daca avem lapte. Zic da. Si faina? Da, normal. Oua sunt? Sunt si oua! "Ce-as manca niste clatite!" :) Cum sa il refuz? N-am cum si nici nu vreau. "Dar facem in doi: tu aluatul, eu restul! Si mancam cu nutella si cu frisca, cafeaua mea cu lapte!" :)
7 comentarii:
ce frumos :)
mai am o prietena care avea aceeasi problema cu parintii din romania (sta si ea in paris). dar povestile ei amanuntite erau pur si simplu hilare.
Frumos articol. Felicitări.
@Gia...la mine nu era tocmai o problema, numai ca nu voiam sa-i cunosc reactiile :) Mama l-a si cunoscut, il place mult, frate'miu la fel :)) Deci...life goes on, vorba aia...
@Florin: merci, tu ai fost, ai vazut :) Stii ce zic...
O să-l facă Jean Claude cavaler de kronstadt cu sticksul stai linistită că până nici el nu poate să-i reziste :)) PUP si mi-e dor tare de tine
@Cez: .................... :))))))))))))))))))) in sfarsit mi-ai scris pe blog :D ... hai ca ai spart gheata! astept sa iti faci blogu' tau si sunt cea mai fericita :)) si mie mi-e dor de tine, de mooor ! tot astept sa se daca luna mai...:) luna florilor (de Bailey's =)) ).....pup tare !
Scumpa mea frumoasa, Jean Claude o sa-l iubeasca din moment ce tu-l iubesti. Reactii inevitabil sunt cum nu te-astepti dar e doar o chestie de moment... De panica, din cauza prejudecatilor.
Nu uita asta, fa absolut cea ce vrei fara sa te gandesti ca altora nu le place, nu vrei sa ajungi intr-un moment sa regreti ca n-ai facut ce-ai simtit. I pup u and encourage u :)
@Bianca...I know...but...:) Acelasi lucru mi l-am spus si eu, vorba aia...cu el o sa traiesc urmatorii 100 de ani, nu cu Jean Claude :)) 100 e parca un pic cam mult...99 sa zicem :)
Trimiteți un comentariu