o Mama.

De cateva zile incoace am o stare ciudata si nu stiu cum sa o explic pentru ca nu o inteleg. Si cea mai buna cale ca sa ma redescopar e solitudinea. Astazi, ca si in alte zile, m-am urcat pe bicicleta cu o carte si o sticla de apa in cosulet si am pornit spre parc, in locul de joaca pentru copii. E un loc care ma relaxeaza. Cu tot zumzetul si copiii care fug dintr-o parte in alta, cu toata nebunia si mamicile care striga in continuu "n-ai voie asta, n-ai voie asta", gasesc mereu o oaza de liniste. Astazi, m-am asezat pe banga langa o doamna care citea. Parea de la distanta genul de om calm, bun. In partea dreapta, la doua banci mai incolo, un domn mai in varsta cu nepotul. Am stat si-am citit vreo cateva pagini pana mi s-a facut pofta de nucile proaspete pe care mi le pusese mama intr-o punguta. Am desfacut punga tacticos si am curatat fiecare nuca in parte cu meticulozitatea cu care am fost inzestrata (n.r. as putea sta la un puzzle cateva ore bune si tot nu m-as plictisi!), pana cand s-au strans in jurul meu cativa porumbei cu care am impartit merindele :)
Fara sa vreau, observ mai mereu lumea din jurul meu. Felul in care mamele vorbesc cu copiii lor, felul in care se comporta, ce rol au tatii atunci cand (rareori) sunt de fata, reactiile micutilor - de cate ori n-as interveni ! - si nu ca as fi eu vreun mare psiholog, dar parca uneori sunt lucruri evidente! Pentru mine, de exemplu, ar fi normal sa iti lasi copilul sa se joace in pace, fara sa se simta supravegheat si fara sa ii spui la fiecare doua secunde ca se murdareste, ca "aia" nu trebuie bagata in gura pentru ca e murdara de nisip (uite de aici imunitate, tanti!), ca "aia" e jucaria lu' gigel si nu a lui si ca nu are voie sa se joace cu ea (da' lasa ca e bine sa invete sa imparta!). Copilul trebuie sa se simta liber, iar atunci cand are nevoie de tine sa simta ca esti acolo pentru el. Punct. Si uite'asa...
...Va povesteam mai devreme de doamna care citea langa mine. La un moment dat, a aparut baietelul ei cu un coleg de scoala. In mana avea doua bucati de fier pe care voia sa le duca la reciclat si cand i-a spus mamei lui si-au propus sa mearga impreuna (lucru care - pe moment - chiar daca nu era prea evident - a facut sa-mi creasca inima de zece ori !). Dupa ce l-a lasat in pace sa se duca sa isi umple sticlele cu apa, impreuna cu colegul lui s-au hotarat sa faca un concurs "cine urca primul pana in varful pomului?" (n.r.: era vorba de pomul de langa noi destul de inaltut). Probabil, orice mama nebuna (genul ala de mame crizate pe care le vedeti peste tot) ar fi tipat sa nu urce sau mai stiu eu ce, dar ea n-a zis nimic, urmatindu-l cu privirea pana aproape sus de varf. Cand a vazut ca se apropie de niste crengi mai subtiri i-a spus doar atat: "Stiu ca poti sa urci pana sus, in varf, dar eu cred ca acum poti sa cobori". In secunda urmatoare baietelul incepuse deja sa coboare si eu (ca un copil prost) aproape ca aveam lacrimi in ochi. Si-acum imi pare rau ca nu m-am dus sa-i spun ca daca toate mamele ar fi ca ea, lumea ar fi probabil de zece ori mai buna!