Amintiri...

e 5 si ceva am ... si nu am somn.
Acum cateva minute mi-a trecut prin cap o scena din trecutul meu, pe vremea cand eram in Bucuresti; aveam un loc care imi amintea din cand in cand ca orasul nu era chiar asa dur, care ma facea fericita, unde ma refugiam ori de cate ori imi doream ca timpul sa nu mai fuga pe langa mine, unde imi placea sa fiu singura, pentru ca unele lucruri, sentimente si trairi nu le putem imparti cu nimeni: zona Lipscani, un "oras ascuns". Treaba cea mai buna in orasul asta e ca poti sa iti construiesti singur "bucurestiul" tau...si eu am facut-o, nu o data...
Mi se intampla sa ma plimb pe acolo ore intregi, imi imaginam cum era inainte, pe vremea in care bunicii nostri se imbracau decent si ieseau sa se plimbe pe strazile atunci largi ale Bucurestiului, cum puteau respira aerul curat si cum se puteau bucura in tihna de toate frumusetile, pentru ca atunci timpul era parca mai darnic cu oamenii...cum aveau la dispozitie charete si mergeam la teatru si serate dansante...
Intr-o zi cu soare, m-au trezit insa din visul meu doi baieti care cantau la chitara...Si mi-a placut atat de mult, incat m-am oprit pe partea cealalta a strazii si am ramas acolo vreo 20 de minute sau poate chiar mai mult, lasand oamenii sa treaca grabiti printre noi, dar simtind pasiunea cu care doi oameni oprisera timpul in loc atunci, in ziua aceea banala, in locul acela special, pentru fericirea lor si a celor care aveau rabdarea sa inchida ochii cateva minute...S-a intamplat de mult, acum cativa ani, dar e o scena care mi-a ramas intiparita in minte, ca multe altele.
Spuneam cuiva drag acum cateva zile ca viata e vida atunci cand nu avem amintiri de pret, cand ne dorim lucruri materiale si de moment si cand nu mai reusim sa ne regasim...
Stiu, sunt o nostalgica, dar asta ma tine in viata...